Inconjurand transcendentala coloana fara de sfarsit
Soarele apare incatusat in ceata
Lumina palida ma loveste in fata
Discul incandescent rasare din volburi de apa.
Aici, in tinutul Insolitului, copacii soptesc
Si frunzele fosnesc,
Iar eu ma aflu pe o stanca si privesc… Insolitul….
Natura tresare vegheata de cerul sub care vietuiesc.
Stanca pluteste deasupra unui ocean de ceata
Ce se ridica in voaluri spre infinit
In departari se aude zgomot de ape
Ce cad in cascade involburate.
Ape intinse, hranesc padurea
Fosnete lungi, vestesc nemurirea,
Padurea fosneste de viata
Iar eu incerc sa disting ceva in volbura de ceata,
Un voal de frunze galbene ma inconjoara
Si aud insolitul care ma cheama
Apele au incetat sa tresara
Nu se mai aude nimic
E o liniste monumentala
E o liniste profunda in cerul ce se deschide mut.
Pasesc in aer, deasupra cetii
Pe treapta singuratatii.
Devin usor si-naintez spre poarta cerului
Din treapta-n treapta spre solitudine ma inalt
Trecand prin poarta cerului
Un voal de catifea neagra ma impresoara,
Stau si ma uit, nu recunosc nimic, desi
Mi se pare ca am mai ajuns aici candva…
Nori usori de matase plutesc in inaltimi
Si eu ma inalt printre ei.
Trec de aceste voaluri de iluzie
Si pasesc pe un piedestal.
Acum recunosc totul….
E solitudinea…
O scara uriasa urca la infinit
Si pornesc sa decopar lucrul la care tind.
Scarile le las in urma cu usurinta unui gand usor
Si ma vad ajuns la ultima treapta din al meu zbor
Pe care gasesc o frunza uscata si moarta…
Pasesc si ma intreb:
Am ajuns in varf sau sunt de-abia la inceput?
In fata mea sta neclintita o coloana infinita…
O inconjor si descopar cu stupoare
Ca am mai zarit-o…
Da are aceeasi culoare, marime si asemanare…
E neagra si monumentala
O privesc si observ ca reprezinta franturi din mintea mea…
O inconjor si totul pare ca se schimba
Dar tot eu sunt, aceeasi farama in infinitul insolit
E liniste si e pustiu…
Din infinitate cad frunze uscate si moarte
In timp ce eu la nesfarsit ma vad
Inconjurand transcendentala coloana fara de sfarsit.
Lumina palida ma loveste in fata
Discul incandescent rasare din volburi de apa.
Aici, in tinutul Insolitului, copacii soptesc
Si frunzele fosnesc,
Iar eu ma aflu pe o stanca si privesc… Insolitul….
Natura tresare vegheata de cerul sub care vietuiesc.
Stanca pluteste deasupra unui ocean de ceata
Ce se ridica in voaluri spre infinit
In departari se aude zgomot de ape
Ce cad in cascade involburate.
Ape intinse, hranesc padurea
Fosnete lungi, vestesc nemurirea,
Padurea fosneste de viata
Iar eu incerc sa disting ceva in volbura de ceata,
Un voal de frunze galbene ma inconjoara
Si aud insolitul care ma cheama
Apele au incetat sa tresara
Nu se mai aude nimic
E o liniste monumentala
E o liniste profunda in cerul ce se deschide mut.
Pasesc in aer, deasupra cetii
Pe treapta singuratatii.
Devin usor si-naintez spre poarta cerului
Din treapta-n treapta spre solitudine ma inalt
Trecand prin poarta cerului
Un voal de catifea neagra ma impresoara,
Stau si ma uit, nu recunosc nimic, desi
Mi se pare ca am mai ajuns aici candva…
Nori usori de matase plutesc in inaltimi
Si eu ma inalt printre ei.
Trec de aceste voaluri de iluzie
Si pasesc pe un piedestal.
Acum recunosc totul….
E solitudinea…
O scara uriasa urca la infinit
Si pornesc sa decopar lucrul la care tind.
Scarile le las in urma cu usurinta unui gand usor
Si ma vad ajuns la ultima treapta din al meu zbor
Pe care gasesc o frunza uscata si moarta…
Pasesc si ma intreb:
Am ajuns in varf sau sunt de-abia la inceput?
In fata mea sta neclintita o coloana infinita…
O inconjor si descopar cu stupoare
Ca am mai zarit-o…
Da are aceeasi culoare, marime si asemanare…
E neagra si monumentala
O privesc si observ ca reprezinta franturi din mintea mea…
O inconjor si totul pare ca se schimba
Dar tot eu sunt, aceeasi farama in infinitul insolit
E liniste si e pustiu…
Din infinitate cad frunze uscate si moarte
In timp ce eu la nesfarsit ma vad
Inconjurand transcendentala coloana fara de sfarsit.
